Prezența pervasivă a AI este inevitabilă, lăsând pe cineva să se întrebe de ce a mai deranjat să ia o pauză. Nu este vorba doar despre abundența chatboților și a modelelor generative disponibile, ci și despre creșterea rapidă și evoluția constantă a acestei tehnologii care consumă consumatorii de zi cu zi. Impactul inteligenței artificiale este la fel de atrăgător ca și cântecul „Hey Ya” al lui Outkast, perpetuând credința că agitarea unei fotografii Polaroid ajută la dezvoltarea acesteia. AI, la fel ca și fotografiile Polaroid, poate transforma din vagi și blanche în clare, specifice și ascuțite fără niciun ajutor. Ritmul AI mă urmează peste tot. Ca scriitor de tehnologie, toată lumea dorește să se angajeze în conversații despre AI, atât la locul de muncă, cât și în viața mea personală. Cel mai recent, în timp ce mă întâlneam cu vechi prieteni de liceu, un prieten a întrebat cu nonșalanță despre AI. Deși înțelesese cum este utilizat AI în sectorul bancar, avea preocupări legate de implicațiile personale ale acesteia. Ne-am adâncit într-o discuție de 30 de minute despre când AI ar putea prelua controlul, când am putea deveni prea atașați și când am putea dezvolta sentimente pentru un robot. În timpul conversației, a devenit evident că drumul dinaintea AI este dificil de evaluat. Dezvoltarea modelelor AI, în special chatboții, a rupt ciclul tradițional de 18 luni, progresând într-un ritm rapid care adesea pare să depășească legea lui Moore. Disconfortul meu a crescut pe măsură ce am continuat conversația.

De obicei, sunt cel care raționalizează concepte tehnologice complexe, dar natura amorfă a AI și posibilitățile sale infinite au făcut dificilă găsirea unui început clar, al unei mijloc și al unui sfârșit. Ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost că nu am putut să-i asigur prietenului meu că anumite locuri de muncă ar rămâne neatinse de AI sau că nu am dezvolta niciodată conexiuni emoționale cu AI. Pe măsură ce contemplam această problemă, am considerat ideea că oamenii sunt esențialmente mașini biologice complexe, iar singura diferență între noi și un robot condus de AI este nivelul de sofisticare. În timp ce AI poate imita în prezent emoțiile umane, cine poate spune că nu va ajunge aproape de lucrul real în următorul deceniu? Într-un efort de a oferi puțină liniște, am menționat directorul executiv al iRobot, care a declarat anterior că roboții de tip C-3PO erau încă departe. Cu toate acestea, o dată cu apariția AI generative, m-am întrebat dacă perspectiva sa s-a schimbat. Am adus în discuție Future. AI și robotul său Future 02, care, deși neîndemânatic în mișcările sale, a afișat gesturi expresive și un semblant de personalitate prin modelele de limbaj mari de la OpenAI. Reasemanța tot mai mare între chatboții AI și interacțiunile umane ne-a preocupat pe amândoi. Ceea ce odată era posibil doar cu o altă persoană, acum părea realizabil prin conversații cu AI. Am fost de acord că îngrijorările noastre nu erau neapărat pentru noi, ci pentru viitorul copiilor noștri. Prietenul meu și-a amintit timpul când i-a spus copilului în glumă că ar putea iubi pe oricine cu excepția unui robot, realizând că ceea ce odată era o glumă poate nu este departe de realitate. Plecând de la conversație, simțindu-ne neliniștiți, prietenul meu a povestit ulterior unui alt prieten cum am discutat despre AI, menționând că i-am făcut să se simtă mai bine în legătură cu aceasta. Cu toate acestea, amândoi știam adevărul—era departe de a fi liniștitor. În concluzie, pervaziunea AI continuă să crească, ridicând întrebări despre impactul său asupra diferitelor aspecte ale vieților noastre și capacitatea noastră de a înțelege pe deplin implicațiile sale.