Pe măsură ce inteligența artificială modelează tot mai mult educația, este important să evidențiem o unealtă de predare atemporală și eficientă: relațiile de calitate, în persoană, cu elevii. Am experimentat pentru prima dată acest lucru cu profesoara mea de Spaniolă din liceu, cunoscută simplu ca Señora, matriarcha respectată a departamentului nostru de Spaniolă. Señora începea cursul întrebând: „¿Qué hay de nuevo?” (Ce mai e nou?), angajându-se cu elevii în discuții despre evenimente recente, precum competiții de înot sau concerte de fanfară. Ea descoperea delicat cele mai noi bârfe, creând un mediu cald și conversațional, care făcea ca învățarea limbii spaniole să pară naturală și plăcută. Mai târziu, fiind și eu profesor de Spaniolă în liceu, am realizat că Señora făcea mult mai mult decât să predice limba — era foarte atentă la starea emoțională a elevilor, observând cine era tăcut sau avea dificultăți. Sala ei de clasă era un centru plin de energie, unde domina de pe scaunul său înalt, cu cana de cafea în mână, decorată cu expresiile favorite „Es mi mundo” (E lumea mea) și „Todo es posible, nada es seguro” (Totul e posibil, nimic nu e sigur). Pe lângă lecțiile de limbă, momente memorabile includeau povești din călătoriile sale în America Latină, cum ar fi interpretarea pentru un caravan de Airstream sau dormit în ruinele de la Machu Picchu, transportându-ne mult dincolo de sala noastră de clasă din Wisconsin. Chiar dacă am finalizat programul de Spaniolă al școlii, eu și prietenii mei am cerut odată ca Señora să ne predea „Spaniole 6, ” și ea, fără ezitare, și-a sacrificat timpul de planificare pentru a ne ajuta — un sacrificiu pe care l-am apreciat pe deplin doar ca profesori. În aceste sesiuni, mai ales când, în zilele de miercuri, lucrau exclusiv în Spaniolă din „Cartea de Întrebări, ” împărțeam nu doar limba, ci și opiniile directe ale ei despre subiecte precum sufletul pereche, tatuaje și călătorii. Puterea adevăratei Señora stătea în construirea unor interacțiuni autentice, un „AI original, ” consolidând relații umane reale, nu urmărind tendințele tehnologice educaționale.

Din păcate, cancerul a forțat-o să își termine prematur cariera didactică. Ani mai târziu, garderoba din sala ei de clasă a rămas neatinsă „por si acaso” — doar în caz că s-ar întoarce, după cum sperau colegii. Când am vizitat-o împreună cu un prieten, răsfirându-ne peste hârtiile, planurile de lecție și folderele etichetate, am simțit prezența ei. Am luat originale ale foilor de muncă și transparențelor pentru a-mi întări încrederea în propriile abilități didactice, precum și cărțile, afișele și cana sa de cafea prețuită. Întors la școala mea, am reînviat stilul ei de predare, chiar curățând și un proiector pentru diapozitive, pe care l-am folosit exact ca ea. Deși nu am evitat complet tehnologia, am prioritizat conexiunea umană pe care ea a ilustrat-o. Începând fiecare lecție cu „¿Qué hay de nuevo?” în timp ce sorbeam din Cana lui Señora, am continuat să-i aplic practicile de observare a celor care păreau mai tăcuți și să urmez cu un contact personal — implicându-mă în moduri în care niciun robot nu poate. Acest amestec puternic de predare lingvistică și grijă autentică rămâne o unealtă de predare de neînlocuit, pe măsură ce AI-ul devine tot mai prezent în educație.